În drumul tău, străine, pe
calea-ncare adesese-ai rătăcit,
Te-a dus in locuri unde, nu
rare ori ai plâns şi amăgit.
O viaţă care, de-atâtea ori de
stânci, ca valul, te-a lovit.
Te zbaţi şi plângi, şi fugi, şi
te ascunzi, dar nu găseşti
Nimic în lumea-asta crudă şi
amară pentru care să trăieşti.
Ai ajuns, de multe ori, cu o
rană sângerândă, izgonit,
Căutând cărări mai drepte, fără
piedici – ca să pleci departe
Să-ţi vadă ochii iarăşi pacea –
sufletului, o casă să-i găseşti.
Să vezi lumina străvezie a
stelelor ce strălucesc în miez de noapte,
Rănită, inima să iţi suspine,
căci a scăpat încă odată de la moarte.
În drumul tău, adânc săpat în
groapa neagră şi urât-a disperării,
Îngenunchiat în hăul rece făr`
de fund, ai crezut că data-i fost uitării,
Dar ai văzut atunci, adânc
ascuns în sufletu-ţi rănit şi zbuciumat
Lumina Lui cea vie, iubirea
Lui, şi-ai înţeles că El nu te-a uitat.
Ţi-ai continuat urcarea, ţi-ai
pus iar crucea-nspate, ştiind că intr-o zi
Vor disparea şi norii cenuşii,
şi ura ce loveşte şi răneşte neîncetat.
Şi ştii, că va veni şi ziua
mult dorită cand în faţa-a Cerului solii,
Când tot ce-ai suferit şi ai
răbdat şi crucea ce-ai purtat va fi
Răsplatită cu iubirea ce nu
moare niciodată, şi cu marea revedere,
Cu Domnul nostru Cel prea
Sfânt, cu bucuria ce în veci n-a piere.
Comments
Post a Comment